Recenzie

Lucarna – Jose Saramago

 

Lucarna este un roman de atmosferă, în care personajele sunt lăsate să respire, să-şi exprime nemulţumirile, să evolueze ca într-o piesă de teatru pe un fundal urmărit detaliu cu detaliu. Fără să facă lucruri extraordinare, fără să întreprindă acţiuni care să schimbe soarta lumii, fiecare dintre actorii care populează romanul este, la rândul său, un personaj „principal”: cizmarul Silvestre, cu neaşteptata lui alură de Don Quijote, tânara Isaura, cu frustrările care pot fi puse în mintea fiecăruia dintre noi, trecute zilnic într-un jurnal salvator, sau timida Justina, a cărei lume se învârte în jurul apucăturilor unui soţ capricios. Naratorul urmăreşte cu discreţie, precum un zeu blind, sărind de la o casă la alta, de la un personaj la altul, o lume condusă de frustrări mari şi aspiraţii mici, de nostalgia pentru vremurile ce păreau cândva mai fericite. 

„Lucarna povesteşte despre locuitorii unui apartament din Lisabona: Silvestre cizmarul, Justina, bărbatul ei mitocan şi Carmen, o nostalgică venită de pe meleagurile Spaniei. E un roman tare dificil pentru o perioadă precum a fost cea a anilor ’50.